Inca un rasarit ..... inca un apus ............

Ciudata e viata de om … Nu e nici pe departe ce mi-am inchipuit sau mi-am dorit, e nespus de grea, poate nu intotdeauna e rezultatul propriei dorinte ci deseori rezultatul dorintei altora, se limiteaza din drepturi si imi reamintesc mereu numai de obligatiuni, cind esti controlat la fiece pas si ti se spune ce sa faci, esti marioneta fara drept de viata. Deci nu mai poate merge vorba de nici un echilibru sufletesc cu trupul, ti se lezeaza moralitatea, ucide tot ce e bun si luminos in tine, stirneste ura de fara limite fata de „colonialisti” si chiar fata de propria persoana, in tine nu mai are loc dorinta de a trai, esti abatut de la propria cale, teluri si scopurile se risipesc ca castelele de nisip luate navalnic de valurile marii. In una din filele jurnalului personal ziceam ca traiesc in miniciuna, simt pina si acum ura fata de intreaga familie, nu mai aveam si nici nu am puteri sa mai indur. M-am saturat sa pling, sa pling ca nu trebuiesc nimanui. Sufar in familie, sufar intre straini. Suferinta ce nu are limite, nimeni , nici chiar eu, nu are restrictie contra ei.

Oare sa fie suferinta o pedeapsa pentru ceva ce n-am facut? Ma apasa singuratatea, ma imbat cu al ei venin. Nu gasesc forte sa traiesc, viata mi-a devenit o rutina, o durere interminabila si de-o inentisitate constanta. Uit sa fiu fericit, ura si discordia ma urmareste peste tot, si daca par ca sunt fericit – mint, mint prea bine ,... sint aievea unei fintini secate. Tin mult la prieteni care sunt putini sau chiar deloc, deseori am parte de dusmani care ma calca in picioare dar una o stiu sigur, nu am sa ma cobor la nivelul lor astfel calcind peste propriile principii si valori etice-morale. In mare parte sint distrus, am uitat cu desavirsire sa iert, sunt un burete care stringe numai ura si dispret, privesc cu o ciudata neincredere viitor ce-mi vine in galop. Fara sa vreau imi pun bariere de care la sigur nu voi putea trece insa nu pot altfel, nu mai sint cel dinainte care obisnuia sa ierte, sa uite. Acea sclipire din ochi treptat treptat dispare, toate sperantele la un viitor luminos imi dispar, sint legat de miini si nimeni nu-mi poate darui mult rivnita libertate.

Tinjesc dupa dragoste parinteasca de care am fost privat, nu am avut noroc de cei mai buni parinti, nu pot accepta fraza chipurile „de care sunt parinti dar sunt ai tai si trebuie sa-i accepti asa cun sunt” asa ceva nu e posibil, cind copii sunt tratati ca niste nulitati, fara drept de a alege, tratati cu neincredere. Acestea ulterior crescind tineri neincrezuti, cu deosebite frici de esec,dezechilibrati moral si psihologic. E greu mai ales intre ai tai sa nu fii acceptat asa cum esti, esti asemenea unei piese de materie de unde se taie bucata cu bucata ajustindu-te conform unui etalon, deseori devenim victimile unor ideologii invechite si deseori aceleasi victime ale „paturilor procustiene”care avea menire fie sa „scurteze” fie sa „lungeasca” sufletul omenesc conform unui sablon. Toate aceste instrumente care chipurile intruchipau menirea benefica in realitate au un efect distrugator al personalitatii tinarului care e de abia la inceput de cale. Am fost nevoit singur sa-mi alimenetez imaginatia cu ceva ireal de frumos, m-am amagit ca totul poate fi perfect sau cel putin aproape de perfectiune. In spatele zimbetelor deziluzorii stau suferinte definind ulterior aceste zimbete ca niste masti de carnaval.Sunt in asteptarea calaului cu o liniste apasatoare, de frica ca intr-o buna zi nu voi mai fi si nimeni nici nu va observa lipsa mea Mereu voi sta contemplind oare cum ar fi fost altfel, mi-am construit un viitor luminos cu un entuziasm promitator, tindeam spre el .... Aceste intimplari mi-au zgiriat sufletul pentru totdeauna lasindu-l in vesnica singerare, ma scald in marea lacrimilor saline. Si in final imi pun intrebarea, oare acest aer mi-era predestinat mie ? Familia – notiune scoasa pentru o buna bucata de vreme din lexicul meu, leagan al discordiei si al urei. Parintii – copii sau legatura dintre e al naibii de fina si e usor de rupt dar o data rupta restabilire nu va cunoaste.

E important sa ai pe cineva alaturi , care iti va oferi un punct de sprijin, un prieten cu care tangenteaza cit mai mult insusiri de caracter , puncte comune care nu va vor oferi niciodata subiecte de cearta sau de discordie. Unica persoana la care stii ca vei veni si iti va oferi ajutorul de care ai cel mai mult nevoie, iti va da un umar pe care vei dori sa plingi sau iti va oferi un sfat pe care nu ti-l va putea da nici propria mama. Viata e asa de presurata de momente si nicicind statornica, intr-un moment poate sa-ti fie bine in urmatorul poti sa plingi, si nimanui din lume nu ii va fi mai rau decit tie. Si totusi timpul trece si poate undeva departe, undeva aproape vor veni acele clipe in care vei da uitarii totul prin ce-ai trecut si vei incepe o viata noua, totul de la zero, construind viitorul spre care atita timp am mers ....